Teoriile cognitive ale depresiei sugerează faptul că gândirea irațională și distorsionată, cognițiile disfuncționale, gândurile automate negative și stilurile cognitive depresogene au un rol esențial în dezvoltarea, evoluția și tratamentul depresiei, acestea interacționând totodată cu predispozițiile biologice (neurochimice, genetice, etc.) spre depresie ale persoanei.
Conform teoriilor cognitive - și studiile au confirmat acest lucru - persoanele cu depresie au un stil diferit de gândire comparativ cu cele care nu suferă de această tulburare. De exemplu, persoanele cu depresie tind să vadă lumea, viitorul și pe sine într-o lumină pesimistă. Prin urmare, aceste persoane tind să interpreteze lucrurile într-un mod greșit negativ și să se învinovățească pentru fiecare adversitate de care au parte. Persoanele cu depresie ajung, de cele mai multe ori, să se învârtă într-un cerc vicios, în sensul că acel mod de gândire negativ și irațional va duce la dezvoltarea a și mai multe simptome depresive, simptome care la rândul lor vor menține stilul negativ de gândire.
Există mai multe teorii și modele cognitive care au încercat să explice mecanismul dezvoltării depresiei. În cele ce urmează, voi prezenta o parte dintre acestea.
Modelul cognitiv al lui Aaron Beck:
Beck afirmă că există trei teme centrale disfuncționale care domină gândirea unei persoane cu depresie: 1) Sunt o persoană „defectă”, „inadecvată”; 2) Toate experiențele mele de viață au fost eșecuri sau înfrângeri; 3) Viitorul este fără speranță. Acestea formează ceea ce Beck numește triada cognitivă negativă. Este foarte probabil ca depresia sa apară la persoanele care prezintă acest tip de gândire disfuncțional, atunci când se confruntă cu evenimente de viață adverse.
Să presupunem, spre exemplificare, că o persoană este dată afară de la locul de muncă. Dacă modul de gândire al respectivei persoane nu este dominat de triada cognitivă negativă, atunci aceasta ar putea considera că pierderea locului de muncă are mai mult de-a face cu situația economică din momentul respectiv, decât cu performanța sa în muncă sau cu vreun defect sau eșec de-al său. În schimb, dacă modul de gândire al persoanei ar fi dominat de acea triadă, atunci este foarte probabil ca aceasta să considere că pierderea locului de muncă are legătură numai și numai cu faptul că este o persoană „defectă”, „inadecvată”, că această situație este cauzată numai și numai de eșecul personal, că în viitor va pierde, de asemenea, orice alt job pe care îl va obține (dacă va mai obține unul vreodată), că totul este fără speranță. Continuând să gândească așa este foarte posibil ca persoana să dezvolte simptome depresive.
Dincolo de conținutul negativ al gândurilor disfuncționale și iraționale, aceste credințe pot, de asemenea, să deformeze și să modeleze aspectele cărora li se acordă atenție de către persoană. Beck a afirmat că persoanele cu depresie tind să acorde o atenție selectivă aspectelor din mediul lor care le confirmă ceea ce știu deja, plus că au tendința de a face acest lucru chiar și când dovezile arată contrariul. Spre exemplu, persoanele cu depresie vor avea tendința de a acorda atenție numai acelor informații care se potrivesc cu așteptarile lor negative și să ignore informațille care sunt contrare respectivelor așteptări. Dacă, de pildă, persoana concediată din exemplul anterior, al cărui mod de gândire este dominat de triada cognitivă negativă, ar participa la un interviu pentru un nou job și ar primi în mare parte aprecieri pozitive și un singur comentariu negativ, aceasta va avea tendința de a-și focaliza atenția doar pe acel singur comentariu negativ, ignorând complet aprecierile pozitive.
De reținut este faptul că toate aceste cogniții disfuncționale și iraționale sunt destul de inconștiente, persoana, de cele mai multe ori, nu realizează că modul său de gândire este distorsionat.
Modelul cognitiv al lui Albert Ellis:
Acest model pornește de la asumpția că emoțiile și comportamentele oamenilor nu sunt rezultatul direct al evenimentelor și situațiilor cu care aceștia se confruntă, ci al modului în care percep, analizează și interpretează aceste evenimente. Ellis, ca și Beck, a observat cognițiile disfuncționale ale persoanelor cu depresie și tendința acestora de a ignora informațiile pozitive și de a-și focaliza atenția pe cele negative, de a se angaja în suprageneralizare, adică de a privi un singur eveniment sau incident neplăcut ca fiind dovada că totul este groaznic și un semn că toate lucrurile vor merge prost de-acum înainte. Spre exemplu, persoanele cu depresie pot ajunge în incapacitatea de a vedea că au, în viața lor, câțiva prieteni apropiați sau că au avut parte și de succese și evenimente pozitive de-a lungul timpului (desconsiderarea pozitivului). Ori își focalizează atenția pe cel mai negativ și supărător aspect al unei situații, care de altminteri este mai mult pozitivă, nu negativă (filtrarea mentală negativă/selectivă).
Modelul sociocognitiv al depresiei al lui Albert Bandura:
Teoria sociocognitivă a învățării sau teoria învățării sociale elaborată de psihologul Albert Bandura spune că mare parte a comportamentelor și emoțiilor umane sunt rezultatul învățării prin observație (învățare vicariantă) și al învățării prin imitație și modelare.
Bandura a subliniat faptul că în cazul persoanelor cu depresie conceptele lor despre sine sunt diferite de cele ale persoanelor care nu au depresie, în sensul că persoanele cu această tulburare au tendința de a se considera direct responsabile pentru fiecare lucru rău care li se întâmplă, autincriminându-se și autoculpabilizându-se. De asemenea, ele tind să considere că succesele sau lucrurile bune de care au parte nu li se datorează, ci sunt rezultatul exclusiv a unor factori externi care nu se află sub controlul lor. Astfel, persoanele cu depresie pot ajunge să aibă un nivel foarte scăzut de autoeficacitate (percepția unei persoane cu privire la capacitatea sa de a influența, controla sau realiza o situație). Albert Bandura consideră că autoeficacitatea este fundamentală în înțelegerea depresiei.
Teoria neajutorării învățate a lui Seligman:
La baza acestei teorii se află asumpția conform căreia expunerea repetată a persoanelor la evenimente negative de viață pe care nu le pot controla îi determină pe aceștia să considere că nu există vreo legătură între ceea ce fac și ceea ce li se întâmplă, fenomen ce poartă numele de neajutorare învățată (learned helplessness).
Dezvoltarea acestei teorii a pornit de la o serie de experimente pe care Seligman le-a realizat pe câini pentru a observa condiționarea fricii. Astfel, unui câine i s-au aplicat șocuri electrice (deranjante, dar nu vătămătoare!) de care nu putea scăpa. Ceea ce a observat Seligman a fost că după un timp animalul a învățat că ceea ce i se întâmpla nu depindea de ceea ce făcea și că nu putea controla ceea ce i se întâmpla. Apoi, după ce a învățat acest lucru, câinele a fost supus din nou la șocuri, dar de data aceasta putea scăpa de ele dacă ar fi efectuat un comportament țintă. Ce s-a observat a fost că, spre deosebire de câinii cărora li s-au aplicat șocuri pentru prima dată și cărora li s-a permis să scape imediat de ele, câinele care învățase deja că nu poate scăpa, nu efectua acel comportament țintă și rămânea pasiv. Cu alte cuvinte, câinele a învățat să fie neajutorat.
Astfel a fost formată teoria neajutorării învățate, extinsă apoi și la comportamentul uman și folosită ca model de explicare a depresiei. Conform lui Seligman, persoanele cu depresie au învățat să fie neajutorate. Pe scurt, acestea ajung să considere că indiferent ce ar face totul va fi în van și că nu au control asupra mediului și situațiilor în care se află.
Cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că în cazul oamenilor, stilul de gândire al unei persoane reprezintă un factor determinant în apariția neajutorării învățate. O readaptare a acestei teorii argumentează că depresia nu rezultă numai din neajutorarea învățată, ci și din lipsa de speranță (hopelessness).
Partea I: Depresia, boala secolului
Partea a II-a: Înțelegeri actuale ale depresiei majore: modelul diateză-stres
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Referințe:
Abramson, L.Y., Seligman, M.E.P., și Teasdale, J.D. (1978). Learned Helplessness in Humans: Critique and Reformulation. Journal of Abnormal Psychology, 87, 49-74.
Bandura, A. (1977). Self-efficacy: Toward a unifying theory of behavioral change. Psychological Review, 84, 191-215.
Beck, A.T. (1987). Cognitive Models of Depression. Journal of Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly. 1 (1): 5-37.
Beck, A.T. (2008). The Evolution of the Cognitive Model of Depression and its Neurobiological Correlates. The American Journal of Psychiatry. 165, 969-977.
Ellis, A.E. (1994). Reason and emotion in psychotherapy: Revised and updated. New York: Carol Publishing.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
DISCLAIMER: Articolele de pe site sunt scrise în scop informativ și educativ. Acestea nu înlocuiesc tratamentul medical adecvat. Consultați medicul sau un specialist în sănătate mintală dacă prezentați simptome ale tulburărilor psihice!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu